saptamani agitate cu week-end-uri linistite

Vineri, ora 6.45 si paradoxal o melodie a lui Richard Clayderman imi gadila nervii…Trantesc clapita telefonului si ma amagesc cu inca 8 minute de somn, dupa care aceeasi melodie devine stresanta …Ma ridic din pat, cu ochii deschisi doar cat sa nu ma impiedic de ceva, si inainte sa ma dezmeticesc, incepe ziua care se anunta a fi una luuunga….

Ajung la birou, aceeasi colegi, aceleasi hartii care nu s-au saturat sa fie supuse aceluiasi tratament in fiecare luna, schimbam cateva vorbe la o cafea si eu ma apuc de treaba cu speranta ca trec mai repede cele 8 ore…Dar nu, 8 ore, tot 8 ore sunt si cu cat tragi mai multe de ele, cu atat mai greu vin la tine, dar intr-un final se face ora 16 si plec acasa…acasa la tara…pentru ca ma simteam pierduta in lumea asta cu blocuri si cu multi oameni…

De cum urc in maxi taxi ma cuprinde bucuria revederii celor atat de dragi mie si pastrez sentimentul aproximativ o ora, pana ajung si imi dau seama ca mintea mea nu este capabila sa simuleze ceva atat de profund precum caldura din sanul familiei…Prima care ma abordeaza este Scumpuca (catelusa mea, fetita de oras, de altfel), care daca ar avea cateva kilograme in plus, m-ar darama, apoi Andreuta cu un zambet zgomotos, atat de pur si inocent, ca ar putea induiosa cea mai rea persoana de pe pamant.
Urmeza in ordine aleatorie, matusa, care mereu ma intampina cu zambetul pe buze, chiar daca poate are 100 de probleme, Gabriela, vesnic visatoare, Marius cu un salut propriu, mereu acelasi , “da si mie 50 de mii!”…

Lista continua cu persoane dragi sau mai putin dragi, dar toate importante pastrand in figurile lor momente unice dintr-o copilarie fericita, cu locuri cunoscute imbibate cu noi mistere, care asteapta sa fie dezlegate de micii exploratori care intarzie sa mai soseasca…